ULTRADANCE

Ideea inițială se bazează pe una dintre amintirile din copilărie ale lui Vlad. Era februarie 1990 și primele proteste după revoluția din 1989 izbucneau în centrul Bucureștiului, în România. Vlad locuiește cu bunicii săi la țară. Se uită împreună la televizor și văd imagini cu ciocniri violente între protestatari și poliție. Bunica lui ridică telefonul și îi sună pe părinții lui, dar nimeni nu răspunde, probabil sunt la proteste. În jurul orei 10 sună telefonul. E mama lui, care le spune că tot ce s-a văzut la televizor a fost o minciună, protestele au fost pașnice în ziua aceea.

ULTRADANSE este mai presus de toate un concept de cadru care scoate la lumină această amintire din copilărie, denunțând manipulările mass-media contemporane: este imaginea pe care o vedem întreaga realitate? Cum putem înțelege lumea dacă imaginile sunt manipulate? Există vreo șansă să nu-i vedem niciodată pe adevărații eroi la televizor?

Într-un sens mai larg, ULTRADANSE se concentrează pe subiectivitatea înțelegerii unei situații prezentate prin intermediul unui videoclip. Două corpuri se mișcă undeva într-un spațiu selectat. Doar una dintre mișcările dansatorului este înregistrată și transmisă în altă parte în timp real. Sunetele produse în timpul spectacolului sunt înregistrate și, prin procesul de ultrascore*, devin coloana sonoră. Astfel, spectatorul nu poate niciodată experimenta realitatea spectacolului și proiecția acestuia în același timp. Totuși, nu se poate înțelege întregul adevăr dacă cele două sunt disociate. „Omul se prezintă pe sine în fața sa prin activitatea practică, întrucât are impulsul, în tot ceea ce îi este dat în mod direct, în ceea ce îi este prezent în exterior, de a se produce pe sine și, în același timp, de a se recunoaște pe sine însuși.” Aceasta este aplicarea coregrafică a „conceptului de conștiință de sine” al lui Hegel.

Acesta este un proiect interdisciplinar care pune sub semnul întrebării absența/prezența spectacolului filmat, bazat pe un protocol multistratificat. Prin dezvăluirea parțialității alegerilor dramaturgice, proiectul subliniază importanța - până la orbire - a reprezentării vizuale a lumii. Prin mișcare, sunet și utilizarea spațiului, spectacolul explorează dihotomia dintre o imagine și semnificația sa. Proiectul este întruchipat într-o structură bicamerală, permițând o creație și o recepție percepute „în direct”, deși cele două sunt întotdeauna inevitabil compensate.

„Ca să spun adevărul, orice percepție este deja memorie. Putem percepe doar trecutul, prezentul pur fiind progresul evaziv al trecutului care erodează viitorul.” - Henri Bergson